Boala Caisson – accidente si riscuri la scufundatori

Scufundările în mări, lacuri și oceane sunt una dintre cele mai populare activități ale momentului. Activitatea în scop recreativ poarta numele de “SCUBA diving”, unde termenul de SCUBA este acronim pentru “self-contained underwater breathing apparatus”, adică un sistem de respirat sub apă.
Se vorbește de scufundări nu doar ca activitate recreațională, ba chiar din contră, activitatea recreațională reprezintă doar un mic procent, implicațiile fiind mult mai numeroase de fapt. Se vorbește de scufundări în domenii precum:
Sectorul militar: în care activități prevalente sunt inspectarea apelor periculoase, dezamorsarea de mine, dar și operațiuni de salvare sau misiuni speciale;
Sectorul naval: în care se practică inspecția navelor, activități de reparație, activități corelate cu biologia maritimă și domenii conexe precum biologia maritimă, oceanografie, hidrologie, geologie și altele;
Sectorul geografic: în care scufundările sunt folosite pentru a identifica mai ușor anumite schimbări petrecute la adâncime, pentru a trasa hărți în locurile greu accesibile pentru uneltele convenționale;
Alte sectoare care implică activități precum pescuitul cu sulița, recuperatul unor obiecte sau cadavre scufundate, mentenanță pentru ferme acvatice, pentru vase și bineînțeles, scufundări acvatice în scop recreațional etc;

Scurt istoric al scufundărilor



Scufundările nu sunt un fenomen al lumii moderne, ba chiar din contră. Există perle și bucăți de coral despre care se vehiculează ca ar avea o vârstă de peste 4500 de ani. Mai mult, conceptul de trupe de elita subacvatice dateaza încă din timpul războiului Peloponesian, atunci când, conform istoricului Tucidides (460 – 400 IEN), erau războinici care înotau pe sub apă de la vase și până în port. O tehnică grosieră, dar îmbunătățită și adaptată până la sfârșitul secolului 18 a fost descrisă pentru prima data de Aristotel, care descria sistemul de scufundări care avea ca sistem de siguranță un clopoțel care semnaliza celor aflați la suprafață că scafandrul avea nevoie de ajutor.
Experimentele și datele prelevate de-a lungul timpului au arătat că sunt câteva mari riscuri la care sunt expuși cei care se scufundă, riscuri care au de-a face cu imersia în apă (și cu consecințele cauzate de presiunea hidrostatică externă asupra presiunii hidrostatice a sângelui și nu numai), cu expunerea la frig, cu limitele fiziologice ale corpului corelate cu nevoia permanentă de oxigen, cu schimbările de presiune ambientală, cu respirarea unui gaz aflat sub presiune etc. De altfel, accidentele cauzate de decompresia gazelor sunt printre cele mai frecvente, mai ales în scufundările comerciale și sunt cauzate de cele mai multe ori de nerespectarea indicațiilor și a regulilor de scufundare și de revenire la suprafață, special concepute pentru a preîntâmpina potențiale probleme precum narcoza azotului sau compresii nervoase, la care se adauga eventuale barotraume, hipercapnie și hipoxie etc.
Adevăratul progres, însă, a apărut în secolele 19-20, mai cu seama după cele 2 Războaie Mondiale, pe fondul importantelor descoperiri și lucrări publicate despre tema scufundărilor și despre efectele presiunii asupra mediului intern și despre riscurile la care se supun scufundătorii atunci când coboară în adâncul apelor, dar și de accidentele de scufundare soldate cu victime, care au dus la necesitatea de a reglementa acest sector cu scopul de a preîntâmpina fatalități.

Ce se întamplă cu corpul uman în timpul scufundării?

Din perspectiva fiziologică și biofizică, imersia în apă are efecte asupra sistemului circulator, asupra sistemului renal, asupra homeostaziei și asupra lichidelor intra- și extracelulare, asupra respirațiilor și asupra echilibrului termic.
Una dintre primele consecințe ar fi migrarea unei bune părți din fluidele din țesuturile din afara sistemului circulator în lumenul arterelor si venelor (și a derivatelor lor), fluide care vor ajunge în cantitate mare în vasele din cavitatea toracică mai ales pe parcursul imersiei. Prin urmare, prin mecanism de feedback, va apărea așa numita diureză de imersie, în care corpul detectează o presiune crescută sangvină (apărută atât pe fondul cresterii cantității de fluid în sistemul circulator, cât și pe fondul presiunii hidrostatice exercitate de coloana de apă asupra sângelui din sistemul circulator) și inhibă sinteza și elibarea hormonului antidiuretic din nucleii anteriori ai hipotalamusului, respectiv din neurohipofiză.

Imersia cu capul în jos afectează și volumul plămânilor și de asemenea, crește rezistența aerului în parcursul lui în căile respiratorii. Tocmai de aceea snorkelling-ul nu este posibil decât în apele superficiale, tocmai pentru că e nevoie de un efort suplimentar din partea mușchilor respiratorii în timpul inspirației pentru a putea compensa presiunea hidrostatică a coloanei de apă care apasă asupra toracelui și care diminua posibilitatea de a respira normal. Diferențele de presiune pot duce la o epuizare a mușchilor respiratorii, mai ales la cei fără experiență.

Trebuie menționat și răspunsul corpului la schimbările de temperatură din apă, schimbări care demonstreaza nevoia purtării unor costume de protecție speciale, care măcar să conserve pe cât posibil temperatura corporală. Pe măsură ce se coboară în adâncime, temperatura mediului ambiant scade proporțional cu creșterea adâncimii, ori asta face ca organismul să devină susceptibil pentru hipotermie și chiar moarte. Sindromul de șoc hipotermic care poate să apară când corpul este neprotejat începe printr-o senzație de sufocare (foarte periculoasă, mai ales în condițiile în care capul este scufundat în apă, întrucât există pericolul de inhalare de apă sau chiar de înec). Aceste senzații sunt urmate de o hiperventilație reflexă asociată cu senzații de panică sau chiar de leșin, precum si de o vasoconstricție reflexă (a carei scop este de a conserva căldura pentru a asigura buna funcționare a organelor vitale), care la randu-i, va forța inima să lucreze mai tare, lucru care poate duce chiar și la stop cardio-respirator. De aceea, scufundările nu se fac mai niciodată de unul singur, tocmai pentru a se putea acorda primul ajutor în caz de apar oricare dintre aceste simptome.

Diferența de presiune ambientală

Cu cât se descinde în adâncime, cu atât mai mult crește coloana de apă, deci și presiunea care apasă pe scufundător. Cu cât presiunea este mai mare, cu atât spatiu ocupat de gaze va fi mai mic, acestea fiind compresate, lucru care demonstrează practic legea lui Boyle-Mariotte care spune că presiunea și volumul unui gaz sunt invers proporționale, deci cu cât va crește presiunea asupra unui gaz, acesta va ocupa un spațiu din ce în ce mai mic.
Din cauza diferențelor de presiune inerente este necesară respectarea tuturor regulilor de imersie, respectiv revenire la suprafață. În caz contrar, există riscul de apariție a barotraumelor, respectiv a traumelor aparute pe fondul creșterii diferențelor de presiune hidrostatică. În cazul scufundătorilor, vorbim de barotraume atât pe parcursul descensiunii, cât și pe parcursul ascensiunii, respectiv revenirii la suprafață.
Traumele de descensiune sunt cauzate de piedicile gazului de a își modifica volumul în spațiu închis, lucru care duce la o diferență de presiune între gazul și volumul pe care îl ocupă și restul țesuturilor, diferență care poate duce la distrugerea celulelor, respectiv la apariția pagubelor.

Traumele de ascensiune sunt cauzate de decompresia gazului, motiv pentru care una din normele de siguranță în cazul revenirii la suprafață este staționarea preț de câteva momente la anumite adâncimi, pentru ca spațiul ocupat de gaze să nu crească brusc și să producă leziuni la nivelul plămânilor sau la nivelul aparatului circulator. Alte consecințe patologice corelate cu ascensiunea la suprafață sunt embolisme gazoase, pneumotorax (adică acumularea de aer în spațiul dintre plămâni și peretele toracic) și colabarea plămânilor, emfizeme intersițiale, mediastinale sau subcutanate.

De regulă, cele mai multe agenții de certificare a scafandrilor recomandă o adâncime potențială maxima de 40 de metri în SUA, respectiv de 50 de metri în Europa, cu mențiunea că aceste limite nu trebuie testate de către scafandrii fără experiență care nu au făcut cursuri pentru scufundarea la adâncime. Scafandrii profesioniști pot ajunge și la adâncimi mai mari, dar asta presupune măsuri de siguranță ceva mai drastice și concentrații diferite de gaze în rezervoarele de oxigen.
Pentru a evita accidentele de decompresie, revenirea la suprafață se va face treptat, cu ajutorul palierelor de decompresie, adică linii imaginare de adâncime situate la intervale de 3 metri, cu mențiunea ca aceste paliere și intervalul lor poate varia în funcție de factori precum adâncimea până la care s-a coborât, concentrația de gaze din rezervor, timpul petrecut sub apă.

Boala Caisson – Boala Scafandrilor = rău de decompresie

Boala Caisson, cunoscută și sub denumirea de boala a scafandrilor, este de fapt o boală care are la bază fenomenul de decompresie al gazelor. Practic, boala este cauzată de gazele care ies din soluție sub formă de bule pe măsură ce fenomenul de decompresie se accentueaza.



Întrucât bulele de gaz se pot forma sau pot migra în oricare parte a corpului, boala Caisson poate produce multe simptome și efecte și poate lua forme destul de grave. Depistată timpuriu și având mijloacele tehnice de acordare a ajutorului necesar, prin ședințe de terapie cu oxigen hiperbaric în camere de recompresie, pagubele pt fi reduse sau chiar minimalizate. Altfel, aceasta boală poate afecta următoarele sisteme după cum urmează:
1) Sistemul musculo-scheletal: de regulă, bulele se formeaza în articulațiile mari și duc la apariția unor dureri destul de puternic resimțite care pot persista până la câteva ore.
2) Sistemul tegumentar: boala poate duce la senzații de mâncărime în partea superioară a corpului, la inflamări ale pielii și la mici leziuni cu aspect ca de cicatrice, adesea acompaniate și de furnicături.
3) Sistemul nervos: poate apărea amnezia temporară, pot apărea parestezii (adică senzații de furnicătură sau amorțeala), hiperestezii (adică sensibilitatea crescută la stimuli). Pot apărea și stări de confuzie sau chiar stări de inconștiență. De asemenea, când bulele gazoase apar la nivelul măduvei spinării pot apărea senzații de slăbiciune în membre, incontinență urinară sau fecală, senzații de presiune și tensiune în regiunea abdominală sau în piept.
4) Sistemul pulmonar: poate apărea tusa, durerea la respirație în zona posterioară a sternului sau in epigastru, durere accentuată de respirație
5) Urechea internă și medie: pot apărea dificultăți în menținerea ortostatismului, stări de vertij, pierderea temporară sau totală a auzului.

Așadar, riscurile la care se supun scufundătorii sunt serioase și în niciun caz nu trebuie ignorate. Rata deceselor variaza între 14.4 – 16.8 la 100,000 de scufundări, însă numărul celor care resimt simptome dintre cele menționate în paginile anterioare este mult mai mare. De aceea este necesară respectarea tuturor normelor de siguranță pe tot parcursul scufundării, tocmai pentru a scădea riscul de apariție al unor probleme ireparabile sau chiar de deces.

Distribuie acest articol!

Articole recente

Lasa un comentariu

© 2017 Medicina 101 – Boli, Simptome si Tratamente. Toate drepturile rezervate. Articolele de pe acest site au caracter informativ. Nu incercati sa va autodiagnosticati sau sa va tratati pe baza informatiilor citite, intrucat multe boli au simptome comune, dar tratamente diferite. Pentru orice problema medicala adresati-va doar cadrelor medicale specializate.. Statistici T5